Da, da, ati citit corect. Exact asa isi intituleaza Cella Serghi primul roman din cariera sa de scriitoare.
Cine e Cella Serghi? Eh, hai ca va dau o mana de ajutor (apasa AICI).
Cartea ei, "Panza de paianjen", necunoscuta de mine pana acum cateva zile (cartea o aveam in biblioteca, dar numele ei nu-mi spunea nimic), a devenit in scurt timp de la inceperea lecturarii ca un fel de drog. Citesc si nu ma mai pot satura. Simt prin toti porii povestea impresionanta a unei Diana Slavu, blonda saraca, dar cocheta, frumoasa doar prin simpla prezenta, care impresioneaza barbatii, de la adolescenti (a caror viata o influenteaza fara voia ei) pana la cei mai "copti". Ea apare ca o naluca, impresionanta prin zambetul larg si dintii mult prea albi, prin prezenta ei de spirit, prin felul zglobiu de a trece prin viata (un veritabil mascarici, dupa cum o caracterizeaza propriul tata). Felul ei de a fi ascunde grijile cotidiene, saracia in care traieste familia ei, intunecimea mansardelor prin care sunt plimabti ea si sora mai mica, respectiv fratele mai mare, pe toata durata copilariei si mare parte din adolescenta, frigul iernii, caldura dogoritoare a verilor de la Mangalia sau Balcic. Figura paterna predomina copilaria si adolescenta fetei, acesta incearca in diverse perioade si prin diferite cai sa faca bani in mod cinstit, insa reuseste doar sa se inversineze impotriva celor mai avuti, care profita de pe urma eforturilor sale, care mai apoi se debaraseaza de el. Putinii banuti castigati de catre tata, sunt cheltuiti in scurt timp pe chiria vreunei camarute prost iluminate si plina de igrasie in care locuiesc "provizoriu", pana la gasirea a ceva mai bun. Tatal prin felul sau violent de a fi, prin exteriorizarea zgomotoasa in urma fiecarui esec, incearca sa intorca privirile copiilor de la saracia crunta in care isi duc zi dupa zi existenta sotia si copiii sai. Mama, mereu sacrificandu-se pentru ca Diana sa aiba cele mai interesante rochite, taxele platite pe ultima suta de metrii sau vacante la mare, este o figura blajina, niciodata nu pare sa aiba nevoie de nimic pentru sine, tot ce castiga da copiilor sai.
Sora, Maricica si fratele sau Nicu, sunt intotdeauna lasati mai la urma, in pofida lipsurilor, Diana este intotdeauna cea care este pusa pe primul plan. Insa ea sufera, in tacere, asa cum marturiseste Ilincai in caietele lasate in urma fugii ei la Paris.
Dragostea ei adolescentina pentru pictorul Petre Barbu este cu greu uitata si ii marcheaza inceputul vietii adulte. Abandonarea unui sot pe care nu il iubeste - un sot care o iubeste si are incredere in ea (chiar si atunci cand Diana ii spune ca vrea sa plece la Paris, acesta nu o crede in stare de o asa fapta), care se sacrifica pentru ca ea sa capete palarii la moda sau rochii asortate - o face ulterior sa sufere, sa se macine plina de remuscari. Alex este singurul pe care simte ca il iubeste (in el vede trasaturile de demult intalnite la Petre Barbu), singurul pentru care ar vrea sa traiasca, insa si acesta ii demonstreaza ca ea nu este unica din viata lui, asa cum si-ar fi dorit Diana.
Zugravirea Bucurestiului interbelic este picturala, Cismigiul este adus in discutie, Calea Victoriei, Capsa - acolo unde degusta ceai cu prajitura odata devenita Doamna Ioanichescu, zona Obor, totul este zugravit in desele ei hoinareli.
Dupa parerea mea aceasta este o carte care merita citita. Acum abia astept sa o termin si sa incep una din celelalte carti ale aceleiasi scriitoare, un fel de continuare a "Panzei de paianjen". Desi voi continua cu una din opele Cellei Serghi, aceasta care sunt sigura ca nu o voi uita asa usor, ea m-a marcat profund.
In speranta ca v-am atras atentia catre cartile Cellei Serghi, voi continua sa imi scriu parerile despre cartile ei intr-una din postarile viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu